Daca..

Daca mi-as putea trai din nou viata,
M-as fi culcat sa ma odihnesc atunci cind ma simteam rau, in loc sa pretind ca pamintul se va opri daca eu nu voi fi la serviciu pentru o zi...
As fi ars luminarea roz sculptata ca un trandafir, in loc sa o las sa se topeasca in camara...
As fi vorbit mai putin si as fi ascultat mai mult...
As fi invitat prieteni la masa chiar daca e o pata pe covor si canapeaua trebuie curatata.
As fi mincat pop-corn in camera "buna" si nu mi-as mai fi facut atitea griji din cauza prafului cand cineva vroia sa aprinda focul in semineu.
Mi-as fi facut timp sa-l ascult pe bunicul povestind din tineretile lui.
N-as fi insistat niciodata sa mergem cu geamurile masinii inchise intr-o zi frumoasa de vara, doar pentru ca parul meu a fost proaspat coafat si fixat.
As fi stat intinsa pe pajiste cu capul pe iarba.
As fi plans si ras mai putin privind televizorul si mai mult privind viata.
Dar, cel mai mult, sa am o a doua sansa la viata, as pretui fiecare moment, l-as privi cu adevarat...l-as trai...
Nu m-as mai agita atit de mult pentru lucruri meschine si marunte...
Nu va faceti griji din cauza celor care nu va simpatizeaza, sau mai mult, n-ar trebui sa va intereseze cine ce face...
In schimb, sa pretuim prietenii pe care ii avem si oamenii care ne iubesc
Sa ne gandim la lucrurile cu care Dumnezeu ne-a binecuvantat...
Si la ceea ce facem in fiecare zi sa ne imbunatatim mintea, trupul, sufletul, emotiile."

1 an...

Mda...cica a trecut un an...deja...
Nici nu stiu ce as putea sa mai spun...
Azi dimineata am trait toata dimineata de acum exact un an de zile. Dimineata zilei de 16 iulie 2007.
Afara era soare si frumos, ma pregateam pentru prima mea zi de lucru dupa concediul minunat din Grecia si saptamana de relaxare de dupa.
A sunat telefonul, mult prea de dimineata decat de obicei. Era mama, tata a facut o criza si era conectat la aparate. Trei sau cinci minute mai tarziu...nu mai era...a plecat dintre noi, pe lumea celalata, fara sa priveasca inapoi, fara sa stie ca noi plangeam, fara sa stie cat de mult l-am iubit, fara sa stie cat de important era pentru noi toti.
Probabil ca pentru el era mai bine. Dar pentru noi? Cred ca nu poate raspunde nimeni la intrebarea asta.

Imi cumpar masina...da tata, masina mea. Si culmea ironiei, nu stiu pe nimeni care sa-mi spuna daca e ok. Baza mea de sprijin si incredere pentru probleme de genul asta nu mai este. PE cine o sa sun sa-mi dea indicatii in direct daca raman cu masina in drum?
Ouf, cred ca azi o sa-mi rabufneasca toate gandurile pe care le-am retinut pana acum si toate lacrimile pe care nu le-am varsat pentru ca sa fiu tare pentru restul familiei. Dar cred ca azi nu mai rezist.

Imi vin in minte imaginile fiecarui minut al zilei de anul trecut si nu pot sa uit nimic. Nici macar faptul ca nu te-am putut privi atunci, pentru ca vroiam sa te tin minte asa cum erai, vroiam sa te tin minte asa cum zambeai, cum vorbeai, chiar si cum te enervai. Totul facea parte din modul cum erai tu, si toate imi lipsesc. Imi lipsesc discutiile cu tine, imi lipseste modul in care te certam pentru ca te iubeam si pentru ca vroiam sa ramai langa mine mult mai mult timp decat ai facut-o. Dar, se pare ca altcineva ne-a stricat planurile.

Nu mai am pe cine sa apar atunci cand toata lumea era contra, pentru orice gest sau actiune a ta. Pentru ca, in ciuda faptului ca nu erai perfect pentru ceilalti pentru mine erai cel mai perfect tata de pe planeta. Si asta nu se va schimba nici macar prin absenta ta totala si definitiva din viata mea.

O sa iti pastrezi mereu locul tau unic si special in inima si viata mea.
Imi pare rau ca nu ti-am spus niciodata cat de mult te iubesc si ca in ultimul timp mai mult te-am certat decat te-am inteles. Dar, probabil ca pentru toate astea m-ai iertat deja.

Vreau sa treaca cat mai repede ziua de azi, e mult prea dureroasa, chiar daca ascult srbski musika.