Maine seara plec acasa! Ma simt ca in copilarie cand stiam ca am voie sa merg sambata la discoteca. Nu mai am stare! Nu am chef de nimic...Si as avea cate ceva de facut: sa-mi fac bagajele, sa-mi pun un audiobook pe telefon sa am ce face pe tren, sa las ordinea pe care vrea sa o gasesc atunci cand revin, sa imi mut niste fisiere din calculator pe HDD-ul extern pe care o sa-l iau cu mine, sa-mi completez contractul de munca, sa imi caut actele care imi trebuie pentru inregistrarea lui...si cred ca mai gasesc cateva lucruri de facut. In schimb, stau cu ochii in monitor...ascult muzica si ma mut de pe un blog pe altul, apoi dau cate un ochi pe Facebook, mai mananc cate un biscuite cu crema de zmeura. Practic, astept sa treaca vremea, sa vina maine, sa ma urc in tren si sa ajung la Timisoara.
Si acolo am atata treaba!! In primul rand abia astept sa le vad pe fete (surorile mele, adica) si pe mama, apoi sa-mi revad prietenii si oamenii dragi...sa fac cunostiinta cu zapada, sa ma plimb prin centru....O, am atatea de facut! Apoi o sa vina Craciunul, o sa avem brad si papa bun si caldura multa :) Bine, dupa Craciun o sa intru in depresie ca nu vrea sa stau acasa de Revelion...cred ca o sa fac o petitie sa ma adopte si pe mine cineva :)) Sau poate o sa ma bucur pur si simplu de statul cu mama acasa la caldura, de uitatul la TV (nu ca mi-ar lipsi) si o sa-mi iau o doza mare mare de rasfat sa-mi ajunga pana la primavara cand probabil voi ajunge din nou acasa. Sa nu ma intelegeti gresit, imi place Bucurestiul...dar, nicaieri nu e mai bine ca acasa.
joi, 16 decembrie 2010
marți, 14 decembrie 2010
Trezeste banii din viata ta!
Azi, am fost la seminarul tinut de Liviu Pasat. Il astept de mult. De fapt, vroiam sa-l vad de cand am stiut ca a inceput sa-l faca. Si s-a ridicat la inaltimea asteptarilor. Si sunt sigura ca nu doar la ale mele (Meda cred ca poate confirma).
La final, s-a lasat o liniste si nimeni nu se misca de pe scaune. Toata lumea a asteptat ca Liviu sa mai vorbeasca, sa ne mai spuna...
Eram ca la teatru, vroiam un bis :)
Mare parte din ce am auzit azi erau lucruri despre care am mai auzit, unele chiar tot de la el, dar am urmat sfatul si in loc sa spun "aaa, pai asta o stiu deja", am spus "hmmm....interesant" (ar fi cazul sa le si aplic, asta am adaugat eu)
Mie imi place Liviu si cred as fi in stare sa il ascult ore intregi fara sa ma plictisesc vreo secunda. E una din persoanele cu adevarat deosebite pe care le cunosc. Imi aduc aminte ca la una din primele noastre intalniri, eu le povesteam (lui Liviu, lui Florin si cred ca si lui Ginel) despre "masina de truschetat bigubastica" in cadrul unui examen de referenti Lyoness, parca la Sibiu.
Mi-a placut perioada aia a vietii mele. Mai vreau! :)
vineri, 10 decembrie 2010
Iarna...cu primii fulgi in Bucuresti
Azi dimineata cand m-am uitat pe geam, am vazut cativa fulgi...asa, timizi...Dar, au urmat cativa fulgi mai mari si timp de vreo 5 (cinci) minute, chiar a nins de-adevaratelea. Dar, doar atat :(
Dar stiu eu ca a nins pentru mine, ca sa nu se mai laude toti prietenii de la Timisoara ca la ei a nins si la mine nu. Sau poate ca au trimis ei zapada catre mine, ca sa ma pot bucura si eu de primii fulgi de nea. Daca a fost asa, multumesc!
Copilul din mine vrea zapada, muuuulta...(dar dupa ce ajung acasa. Pana atunci...shht)
Dar stiu eu ca a nins pentru mine, ca sa nu se mai laude toti prietenii de la Timisoara ca la ei a nins si la mine nu. Sau poate ca au trimis ei zapada catre mine, ca sa ma pot bucura si eu de primii fulgi de nea. Daca a fost asa, multumesc!
Copilul din mine vrea zapada, muuuulta...(dar dupa ce ajung acasa. Pana atunci...shht)
sâmbătă, 4 decembrie 2010
1000 and counting...
Am atins rotunda cifra de 1000 de vizitatori (counter-ul zice ca unici...eu zic doar accesari). Azi e party!!!
Daca v-a placut pe la mine, va mai astept cu drag!
Si daca tot ajungeti in vizita, dati-mi si mie de stire...mai lasati un comentariu pe ici pe colo, prin locurile "esentiale" ;)
Daca v-a placut pe la mine, va mai astept cu drag!
Si daca tot ajungeti in vizita, dati-mi si mie de stire...mai lasati un comentariu pe ici pe colo, prin locurile "esentiale" ;)
Gusturile copilariei
Azi m-am trezit cu pofta de lipie (un fel de paine, dar fara drojdie, facuta doar din faina, apa si sare, coapta de bunica pe plita cuptorului cu lemne). Lipie i se spune la noi in Banat si nu are nici o legatura cu lipia turceasca de la shaorma pe care o stie toata lumea acum.
Si cum faina aveam, si apa si sare, m-am pus sa fac lipie. Cum nu am decat aragaz in garsoniera din Bucuresti, si nu cuptor cu lemne, am improvizat. De fapt, am gasit un disc de pus pe flacara de la aragaz (presupun ca proprietara apartamentului il folosea la copt vinete, ardei, etc...si nu la facut lipie) si uite asa mi-am creat plita de cuptor.
In timp ce scriu, lipiile mele (au iesit 3) sunt gata coapte, invelite intr-un prosop alb, cica "la intors" (sau asa ceva spunea bunica) si ma asteapta sa le savurez.
Pentru mine, cea mai extraordinara combinatie e de lipie cu branza (neaparat de oaie si neaparat sarata). Si exact asta o sa fac: o sa mananc lipie cu branza, ca la mama (si/sau bunica) acasa. Yammi!!!
Si cum faina aveam, si apa si sare, m-am pus sa fac lipie. Cum nu am decat aragaz in garsoniera din Bucuresti, si nu cuptor cu lemne, am improvizat. De fapt, am gasit un disc de pus pe flacara de la aragaz (presupun ca proprietara apartamentului il folosea la copt vinete, ardei, etc...si nu la facut lipie) si uite asa mi-am creat plita de cuptor.
In timp ce scriu, lipiile mele (au iesit 3) sunt gata coapte, invelite intr-un prosop alb, cica "la intors" (sau asa ceva spunea bunica) si ma asteapta sa le savurez.
Pentru mine, cea mai extraordinara combinatie e de lipie cu branza (neaparat de oaie si neaparat sarata). Si exact asta o sa fac: o sa mananc lipie cu branza, ca la mama (si/sau bunica) acasa. Yammi!!!
vineri, 3 decembrie 2010
Ce ne aduc banii
Am primit pe mail articolul acesta din Dilema veche, scris de Andrei Pleşu. Si pentru ca mi-a placut, am decis sa-l pastrez si sa vi-l aduc si voua la cunostiinta.
"Se spune, cu un licăr romantic în ochi, că „banii n-aduc fericirea“. Nu prea sînt de acord. Dacă banii aduc ceva, apoi tocmai asta aduc: un fel de fericire. Fie una directă, materială, care nu e chiar de lepădat, fie una mai subtilă, în funcţie de calitatea posesorului (fericirea de a dărui, de a aduce bucurii altora, de a face opere de binefacere, de a crea instituţii, pe scurt de a-i face fericiţi pe alţii). Că banii nu îţi umblă, neapărat, la sufleţel, că faptul de a avea bani nu garantează nici liniştea lăuntrică, nici căsnicia ideală, nici buna dispoziţie, nici sănătatea, nici înţelegerea superioară a lucrurilor, e adevărat. Dar există vreo sursă lumească a unor astfel de „bunuri“? E sărăcia mai productivă? E obligatoriu ca omul cu bani să fie o otreapă sau un melancolic nevindecabil? Tot ce se poate spune e că „fericirea“ nu depinde de bani. Că drumul spre ea are alte repere, alte determinări, ba chiar că obsesia de a o căuta, cu buzunarul plin sau gol, e un mod aproape sigur de a nu o găsi.
Sînt alte lucruri pe care averea într-adevăr nu le aduce, dar pe care cei cu bani cred că le au şi anume tocmai pentru că dispun de bani. Toţi, sau mai toţi, îşi închipuie că banii aduc înzestrări, drepturi, puteri şi virtuţi pe care sărăntocii nu le au. Acesta e, de multe ori, derapajul major al bogatului: o falsă conştiinţă de sine.
Unii cred, de pildă, că banii sînt un atestat de personalitate. Pentru că se întîmplă să ai ceva, începi să crezi că eşti cineva. Capeţi un aer fudul, de vedetă răzgîiată, îţi afişezi portretul ca pe o efigie, priveşti în jur suficient şi dominator. Arăţi că eşti „mare“, super-influent, invulnerabil şi capricios. Nu ţi se poate refuza nimic, ştii, poţi şi faci. Ai mereu în preajmă o curte slugarnică. Plăteşti pe cine vrei, cu ce sumă vrei, cînd vrei, pentru orice ai chef. Întrucît eşti solvabil, te socoteşti o autoritate. Dar banii, chiar dacă pot aduce o formă de putere, nu presupun, în mod necesar, o formă de autoritate. În mod frecvent, bogătaşii de azi au o anumită putere, dar le lipseşte, de regulă, iradierea autorităţii morale, intelectuale, profesionale, umane. Sînt o periferie care se ia drept centru.
Banii nu produc automat bun simţ, bună cuviinţă, bun-gust. Îmbogăţitul contemporan se poartă, adesea, ca un mitocan, vorbeşte golăneşte şi se îmbracă, mai întotdeauna, ca o ţoapă. E obraznic, agresiv, prepotent. Cînd e amabil, sau „modest“ o face demonstrativ, „patronizing“, de foarte sus. Îţi arată, la o adică, faţa lui „umană“, subteranele lui de „băiat de comitet“. Uneori are veleităţi culturale: îţi trînteşte cîte un citat fin, invocă, vag plictisit, cîte o carte la modă. De fapt, are un dispreţ suveran pentru intelectuali: îi manevrează, îi momeşte, îi cumpără. Noii îmbogăţiţi cred, de asemenea, că banii sînt o justificare suficientă pentru orice tip de licenţă. Cred, aşadar, că îşi pot permite ceea ce alţii, mai peticiţi, nu îşi pot permite. Au, de partea lor, toate îndreptăţirile. Pot impune direcţii de opinie, pot dirija intriga politică, pot fraieri pe proşti, pot grădinări destine. Şi, din păcate, li se îngăduie s-o facă. Comportamentul lor capătă, cu timpul, o tentă demiurgică. Ambianţa imediată devine neîncăpătoare pentru eul lor dilatat pînă la nebuloasă. „Modelul“ lor existenţial este ceea ce li se pare a fi un soi de boierie nonşalantă. Aspiră la „sublimităţi“, cum rîvneşte arendaşul la statura stăpînului. Sînt – vor să fie – „domni“, adică ce n-au apucat niciodată să fie. Iar a fi domn înseamnă, din punctul lor de vedere, a lovi nerăbdător cu biciul în cizmă, a ciupi galant posteriorul slujnicuţelor, a te lăsa servit cu o ciocoiască nesimţire, a chema la ordin pe toată lumea şi a vorbi „radical“, plimbînd prin gură „gingăşii“ şugubeţe, menite să seducă asistenţa. În realitate, nu reuşesc aproape niciodată să-şi camufleze trivialitatea de fond, parvenitismul, instinctele primare. S-ar putea salva prin discreţie şi cumsecădenie. Dar asta li se pare o slăbiciune, un moft. Preferă încruntătura de vătaf sau băşcălia discreţionară.
Banii aduc, cred, cum spuneam la început, fericirea. Un fel de fericire. Cea rîvnită de toată lumea. (De altfel, oamenii cu bani nu prea au timp şi înclinaţie să se simtă nefericiţi.) Trebuie spus mai degrabă că banii nu aduc decît „fericirea“. Tot restul, tot ce face valoarea şi sensul unei vieţi, vin pe alte căi, cu alte mijloace. Sau nu vin. Dar, în orice caz, nu li se poate plăti contravaloarea în bani."
"Se spune, cu un licăr romantic în ochi, că „banii n-aduc fericirea“. Nu prea sînt de acord. Dacă banii aduc ceva, apoi tocmai asta aduc: un fel de fericire. Fie una directă, materială, care nu e chiar de lepădat, fie una mai subtilă, în funcţie de calitatea posesorului (fericirea de a dărui, de a aduce bucurii altora, de a face opere de binefacere, de a crea instituţii, pe scurt de a-i face fericiţi pe alţii). Că banii nu îţi umblă, neapărat, la sufleţel, că faptul de a avea bani nu garantează nici liniştea lăuntrică, nici căsnicia ideală, nici buna dispoziţie, nici sănătatea, nici înţelegerea superioară a lucrurilor, e adevărat. Dar există vreo sursă lumească a unor astfel de „bunuri“? E sărăcia mai productivă? E obligatoriu ca omul cu bani să fie o otreapă sau un melancolic nevindecabil? Tot ce se poate spune e că „fericirea“ nu depinde de bani. Că drumul spre ea are alte repere, alte determinări, ba chiar că obsesia de a o căuta, cu buzunarul plin sau gol, e un mod aproape sigur de a nu o găsi.
Sînt alte lucruri pe care averea într-adevăr nu le aduce, dar pe care cei cu bani cred că le au şi anume tocmai pentru că dispun de bani. Toţi, sau mai toţi, îşi închipuie că banii aduc înzestrări, drepturi, puteri şi virtuţi pe care sărăntocii nu le au. Acesta e, de multe ori, derapajul major al bogatului: o falsă conştiinţă de sine.
Unii cred, de pildă, că banii sînt un atestat de personalitate. Pentru că se întîmplă să ai ceva, începi să crezi că eşti cineva. Capeţi un aer fudul, de vedetă răzgîiată, îţi afişezi portretul ca pe o efigie, priveşti în jur suficient şi dominator. Arăţi că eşti „mare“, super-influent, invulnerabil şi capricios. Nu ţi se poate refuza nimic, ştii, poţi şi faci. Ai mereu în preajmă o curte slugarnică. Plăteşti pe cine vrei, cu ce sumă vrei, cînd vrei, pentru orice ai chef. Întrucît eşti solvabil, te socoteşti o autoritate. Dar banii, chiar dacă pot aduce o formă de putere, nu presupun, în mod necesar, o formă de autoritate. În mod frecvent, bogătaşii de azi au o anumită putere, dar le lipseşte, de regulă, iradierea autorităţii morale, intelectuale, profesionale, umane. Sînt o periferie care se ia drept centru.
Banii nu produc automat bun simţ, bună cuviinţă, bun-gust. Îmbogăţitul contemporan se poartă, adesea, ca un mitocan, vorbeşte golăneşte şi se îmbracă, mai întotdeauna, ca o ţoapă. E obraznic, agresiv, prepotent. Cînd e amabil, sau „modest“ o face demonstrativ, „patronizing“, de foarte sus. Îţi arată, la o adică, faţa lui „umană“, subteranele lui de „băiat de comitet“. Uneori are veleităţi culturale: îţi trînteşte cîte un citat fin, invocă, vag plictisit, cîte o carte la modă. De fapt, are un dispreţ suveran pentru intelectuali: îi manevrează, îi momeşte, îi cumpără. Noii îmbogăţiţi cred, de asemenea, că banii sînt o justificare suficientă pentru orice tip de licenţă. Cred, aşadar, că îşi pot permite ceea ce alţii, mai peticiţi, nu îşi pot permite. Au, de partea lor, toate îndreptăţirile. Pot impune direcţii de opinie, pot dirija intriga politică, pot fraieri pe proşti, pot grădinări destine. Şi, din păcate, li se îngăduie s-o facă. Comportamentul lor capătă, cu timpul, o tentă demiurgică. Ambianţa imediată devine neîncăpătoare pentru eul lor dilatat pînă la nebuloasă. „Modelul“ lor existenţial este ceea ce li se pare a fi un soi de boierie nonşalantă. Aspiră la „sublimităţi“, cum rîvneşte arendaşul la statura stăpînului. Sînt – vor să fie – „domni“, adică ce n-au apucat niciodată să fie. Iar a fi domn înseamnă, din punctul lor de vedere, a lovi nerăbdător cu biciul în cizmă, a ciupi galant posteriorul slujnicuţelor, a te lăsa servit cu o ciocoiască nesimţire, a chema la ordin pe toată lumea şi a vorbi „radical“, plimbînd prin gură „gingăşii“ şugubeţe, menite să seducă asistenţa. În realitate, nu reuşesc aproape niciodată să-şi camufleze trivialitatea de fond, parvenitismul, instinctele primare. S-ar putea salva prin discreţie şi cumsecădenie. Dar asta li se pare o slăbiciune, un moft. Preferă încruntătura de vătaf sau băşcălia discreţionară.
Banii aduc, cred, cum spuneam la început, fericirea. Un fel de fericire. Cea rîvnită de toată lumea. (De altfel, oamenii cu bani nu prea au timp şi înclinaţie să se simtă nefericiţi.) Trebuie spus mai degrabă că banii nu aduc decît „fericirea“. Tot restul, tot ce face valoarea şi sensul unei vieţi, vin pe alte căi, cu alte mijloace. Sau nu vin. Dar, în orice caz, nu li se poate plăti contravaloarea în bani."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)